GHID DE PARTICIPARE ACTIVĂ

LA VIAȚA SOCIALĂ
A PERSOANELOR CU DEFICIENȚĂ DE VEDERE

Editura DIDAHIA SEVERIN

Drobeta Turnu Severin

Februarie 2015

  

[ versiunea audio ]

 

Prezentul Ghid este realizat de Asociația Filantropia Severin și Asociația Nevăzătorilor din România, în cadrul Proiectului FERESTRE DESCHISE SPRE COMUNITATE, Proiect finanțat prin granturile SEE 2009-2014, în cadrul Fondului ONG în România.

 

Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a granturilor SEE 2009-2014.

Materialul prezentat se bazează pe legislația Uniunii Europene și legislația națională în domeniu.

CUVÂNT ÎNAINTE

Evenimentele din decembrie 1989 au readus România în rândul țărilor democratice, dar instaurarea unei societăți cu adevărat democratice constituie un proces care se realizează în timp, prin schimbări legislative, instituționale, dar și de mentalitate.

În procesul de refacere a sistemului legislativ, factorii de decizie, dar și reprezentanți ai societății civile și ai mediului academic au căutat să identifice, inspirându-se din țări cu vechi tradiții democratice, modelele cele mai potrivite pentru societatea românească care să se plieze pe tradiția democratică a țării din perioada interbelică și să fie compatibile cu ethosul românesc.

Din anul 2007 România este membră a Uniunii Europene, o uniune economică și politică înființată în Europa la 1 noiembrie 1993, prin Tratatul de la Maastricht, care numără în prezent 28 de state. O uniune a statelor europene a fost văzută, după al Doilea Război Mondial, ca o soluție la formele extreme de naționalism care au generat două războaie mondiale într-o jumătate de secol. Prima încercare de a-i uni pe europeni a fost Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, fondată în 1951, de Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda și Germania de Vest.

Aderarea la Uniunea Europeană este expresia aderării la valorile comune ale popoarelor europene, întemeiate pe valorile universale ale demnității umane, libertății, egalității și solidarității, fundamentate pe principiile democrației și statului de drept.

Ghidul de față prezintă conceptele de bază ale democrației și drepturilor omului, oferind exemple, acolo unde acestea pot ilustra mai concret cele prezentate, pentru a stimula interesul participării la viața socială a persoanelor cu deficiențe de vedere, a familiilor lor sau a comunităților din care fac parte.

Ghidul este structurat pe 10 capitole, după cum urmează:

1. Democrația

2. Democrația participativă

3. Drepturile omului

4. Transparența și buna guvernare

5. Antidiscriminare

6. Egalitatea de șanse și de tratament

7. Egalitatea de gen

8. Violența în familie

9. Toleranța și înțelegerea multiculturală

10. Servicii sociale.

Informații suplimentare sau detalii pentru cazuri particulare se pot solicita pe site-ul www.fedesc.ro, în cadrul secțiunilor Legislație și Help-Desk.

I. DEMOCRAȚIA

Democrația este o formă de organizare și conducere politică care se bazează pe voința poporului. În traducere literală cuvântul democrație înseamnă „conducere de către popor”, provenind din grecescul demokratia, de la demos, „popor” + kratos, „putere”.

Guvernarea de către popor este exercitată direct sau prin reprezentanții săi. În prima variantă, de democrație directă, toți cetățenii puteau participa la luarea hotărârilor de interes public. Acest mod de organizare politică a fost introdus în Atena antică, această cetate fiind considerată prima democrație din lume. Democrația directă poate fi practicată în cadrul unor societăți cu un număr restrâns de membri.

În societatea contemporană, cu un număr mare de membri și organizare complexă, funcționează democrațiile reprezentative. În acest sistem de guvernare, cetățenii își aleg reprezentanți oficiali care iau hotărâri politice, elaborează legi și administrează resursele spre interesul poporului, conform opiniei majorității cetățenilor. În aceste democrații, funcționează și consultarea directă a cetățenilor, pentru probleme de interes excepțional, aceasta exercitându-se prin intermediul referendumului.

Pe plan politic, democrația se definește ca regimul politic fundamentat pe principiul suveranității naționale (națiunea conduce statul prin reprezentanții săi aleși), pe principiul separării puterilor în stat și pe principiul egalității tuturor în fața legii. Democrația reprezentativă s-a format în jurul parlamentului. Parlamentul este cel care legitimează guvernământul democratic. Funcția sa esențială este de a face legi și de a controla puterea executivă, adica Guvernul. Justiția este idependentă față de parlament și de guvern.

Democrația s-a dezvoltat numai în măsura în care relația dintre conducători și conduși, adică guvernanți și cetățeni, se inclină în favoarea celor din urmă, când cetățenii impun conducătorilor respectarea principiilor democratice și a drepturilor fundamentale ale omului. Alterarea acestui echilibru poate conduce la eșuarea sistemului democratic, iar alternativa la democrație este dictatura.

Democrația modernă s-a întemeiat pe trei modele istorice din secolele XVII-XVIII, cel englez, american și francez. Principiile de bază ale democrației sunt:

- suveranitatea poporului

- alegeri libere și vot universal, direct și secret

- respectarea drepturilor omului

- pluralismul politic, economic și social

- separarea și limitarea puterilor în stat

- egalitatea tuturor în fața legii

- existența unui stat de drept

- libertatea presei.

Conceptul de democrație este indisolubil legat de noțiunea de pluralism. Ea își găsește concretizarea în multitudinea de partide și organizații politice, sindicale, religioase etc, exprimând diversitatea concepțiilor și organizațiilor care se interpun între individ și stat. Pluralismul politic este un principiu după care funcționarea democratică a societății, garantarea drepturilor și libertăților cetățenești sunt condiționate de existența și acțiunea mai multor forțe politice și sociale aflate în competiție. Prin instituirea pluralismului politic drept câmp de manifestare a democrației, puterea politică nu se mai situează deasupra societății, ci se intersectează cu toate segmentele structurii sociale într-un mecanism chemat să funcționeze pe baza legitimității și a libertății.

În sens general, pluralismul reprezintă recunoașterea diversității. Conceptul este utilizat, de multe ori în moduri diferite, într-o gamă largă de aspecte. În politica democratică, pluralismul este un principiu director care permite coexistența pașnică de interese, convingeri și moduri de viață diferite. Spre deosebire de totalitarism sau particularism, pluralismul recunoaște diversitatea de interese și consideră că este imperativ ca membrii societății să se acomodeze diferențelor prin negocierea acestora în scopul realizării solidarității sociale.

Separarea puterilor în stat, numită adesea doar "separarea puterilor", este un termen politic creat pentru a desemna un model de guvernare a tuturor statelor democratice de astăzi.

Conform acestui model, puterea statului trebuie divizată în diferite compartimente cu puteri și responsabilități separate și independente. Cea mai des întâlnită separare a acestor puteri este cea tripartită, care se întâlnește la majoritatea națiunilor moderne, unde este vorba de puterile legislativă, juridică și executivă, cu mențiunea că aceste funcții nu au voie să fe deținute de aceeași instituție. Acest principiu a fost enunțat încă de către filozoful englez John Locke, în 1690 și mai ales de către Montesquieu, în 1748, în lupta împotriva statului absolutist, principiul acesta devenind baza statului constituțional modern.

Prin transmiterea separată a funcțiilor către parlament, guvern, administrație, precum și către judecători independenți, se realizează echilibrul puterilor în stat, care se controlează reciproc, apărând astfel pe cetățeni de eventualele acțiuni despotice ale statului.

Promotorii separării puterilor în stat consideră că această limitare a responsabilităților și a puterilor protejează democrația și blochează apariția dictaturii. În realitate, nu există nici un sistem democratic care are o absolută separare a puterilor, sau, la celălalt capăt al spectrului, nu există nici un sistem politic având aceste puteri "total integrate". Numai unele dintre sistemele politice actuale sunt fondate declarat pe acest principiu al separării, în timp ce altele sunt clar bazate pe interconectarea și întrepătrunderea lor.

În dictatură, principiul separației puterilor nu își găsește aplicare, pentru că puterea legislativă și cea executivă se află de cele mai multe ori în aceeași mână, iar independența sistemului juridic este limitată sau chiar încălcată complet. În loc de a separa cele trei puteri - legislativă, juridică și executivă -, statul dictatorial se comportă după principiul: eu dau legea, eu te judec și tot eu te supun la pedeapsă.

II. DEMOCRAȚIA PARTICIPATIVĂ

Într-o societate democratică, cu cât participarea cetățenilor la gestionarea treburilor publice, realizate în mod concret de autoritățile locale și centrale, este mai activă, cu atât exercitarea funcțiilor publice se realizează într-o manieră mai eficientă. Există 3 categorii esențiale de instrumente identificate care dau expresie participării democratice:

1. Exercitarea de către cetățeni a drepturilor electorale prin participarea la alegeri;

2. Activarea în cadrul partidelor politice;

3. Participarea directă a cetățenilor la procesul de luare a deciziilor prin mecanismele participării consultative create la nivelul administrației locale.

În practică, primele două instrumente sunt mai bine utilizate de către cetățeni. În ceea ce privește participarea consultativă s-a constatat că mecanismele tradiționale ale participării cetățenilor la luarea deciziilor (de ex.: petiția, sesizarea, audiența) nu mai răspund așteptărilor acestora și unei societăți tot mai dinamice. De aceea, calitatea legăturii dintre autoritățile locale și cetățeni este afectată și cetățenii devin tot mai puțin implicați în viața comunității. Contracararea acestui efect se face prin promovarea transparenței și a principiilor bunei guvernări. În principiu, promovarea democrației participative se poate face pe două căi:

1. Autoritățile locale să inițieze punerea la dispoziția cetățenilor de instrumente eficace pentru ca aceștia să participe în mod direct la administrarea comunităților proprii.

Exemple: a) În cadrul autorității locale poate funcționa un compartiment de comunicare cu publicul, care să comunice prin intermediul unui site propriu și prin mass media toate informațiile de interes pentru cetățeni, inclusiv proiectele aflate în dezbatere, astfel încât cetățenii să poată lua la cunoștință și să poată face propuneri sau participa la dezbateri înaintea luării deciziilor. Pot fi de interes proiecte de hotărâri sau proiecte de buget din domenii precum amenajări stradale, parcuri, locuri de joacă pentru copii, ordine publică, salubritate, circulație, servicii sociale, protecția mediului, cultură, sport ș.a.

b) Primăria Timișoarei a inițiat în anul 2003 Consiliile Consultative de Cartier, preluat după modelul consiliilor consultative din Mulhouse (Franța).Se urmărește astfel atragerea cetățenilor în a participa direct ca membri în consiliu la dialogul cu reprezentanţii administraţiei.

Operaţional, prin crearea consiliilor consultative s-a urmărit creşterea gradului de informare a cetăţeanului din cartier asupra lucrărilor ce urmau să se execute în zona sa de interes. Totodată, reprezentanţii municipalităţii prezenţi la întâlnirile cu cetăţenii preiau de la aceştia propunerile lor cu privire la cum trebuie să arate o anumită stradă, un anumit loc de joacă, un anumit parc etc., încercând să le coreleze cu planurile municipalităţii, ținând însă cont și de costuri. De asemenea, atât strategic, cât şi operaţional, s-a mai urmărit creşterea nivelului de coeziune socială la nivelul comunităţilor. Prin participarea cetăţenilor din diverse categorii sociale, de vârstă, profesionale, la întâlnirile din cartiere sau la organizarea şi derularea evenimentelor proprii în cartiere, oamenii se cunosc între ei, fac schimb de idei şi păreri, socializează şi dezvoltă relaţii interpersonale. Beneficiile pe termen lung se pot vedea în crearea de noi proiecte care să le aducă îmbunătăţirea calităţii vieţii. Şedinţele consiliilor de cartier au avut loc în spaţiile administrate de municipalitate – respectiv în şcoli din cartiere sau la sediul Primăriei Timişoara. Pe site-ul Primăriei există o rubrică specială – denumită „Democraţie participativă” - destinată atât activităţii fiecărui consiliu de cartier (cu prezentarea unor comunicate de presă şi imagini din timpul întâlnirilor), cât şi prezentării dezbaterilor publice (anunţurile dezbaterilor, procesele-verbale ale discuţiilor). Resursele umane implicate în proiect au fost funcţionari din cadrul Biroului Relaţii Publice, dar şi din departamente de specialitate sau servicii publice ale municipalităţii, prin participarea la întâlnirile din cartiere, întocmirea răspunsurilor la solicitări şi implicarea în rezolvarea problemelor. Financiar, a fost aleasă soluţia alocării de fonduri în funcţie de proiectele specifice în fiecare cartier în parte sau, în anumite cazuri, pe proiecte care includeau mai multe cartiere (proiecte ample de infrastructură).

2. Cetățenii să inițieze, să solicite sau să susțină instrumente care să asigure participarea la procesul de luare a deciziilor la nivel de politici locale, inclusiv ale administrației locale, de ex. la adoptarea bugetului, amenajarea teritoriului, planificarea și furnizarea serviciilor. Astfel de instrumente pot fi centre de informare, centre de resurse, centre de tineret, ONG-uri, etc. Activitatea lor poate fi un factor de legătură între administrație și cetățean, care favorizează transparența procesului de luare a deciziilor și a managementului.

Ex: Cetățenii sunt interesați să formuleze solicitări cu privire la politicile publice locale în funcție de nevoile specifice. Astfel, persoanele cu dizabilități de vedere se pot adresa unui ONG care le susține interesele solicitând autorităților locale indicatoare stradale plasate la înălțime superioară înălțimii capului, stopuri marcate sonor, marcaje tactile, utilizarea de informații în format Braille la diferite instituții precum Starea civilă, Evidența populației, Administrația Financiară etc..

Aceste aspecte contribuie la apropierea procesului politic de cetățeni, consolidează încrederea în sistemul politic local și stimulează participarea civică a cetățenilor. Democrația modernă se bazează pe această participare. Pentru cei interesati de o anumită problemă există căi prin care să poată influența deciziile de la toate nivelurile societății.

Drepturile omului reprezintă drepturile ființei umane înzestrată cu rațiune și conștiință si căreia îi sunt recunoscute drepturile sale naturale ca drepturi inalienabile și imprescriptibile.

Confruntată cu provocări care au condus inclusiv la acte de barbarie asupra semenilor, care nu au încetat să se manifeste de-a lungul secolelor - putând aminti atrocitățile din timpul Revoluției Franceze sau din timpul celui de-al Doilea Război Mondial - societatea modernă a încercat să stăvilească asemenea acte abominabile, consacrând principii ale protecției drepturilor omului în documente adoptate la nivel internațional.

Prima generație a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului a fost reprezentată de drepturi civile și politice, așa cum au fost definite în Magna Charta Libertatum, emisă în Anglia în anul 1215 și Declarația drepturilor omului și cetățeanului adoptată de Adunarea Națională a poporului francez din 1789, care a fost apoi concretizată în Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Declarația Universală a Drepturilor Omului este cea mai importantă declarație oficială internațională privind drepturile inalienabile și inviolabile ale tuturor membrilor familiei umane.
Această declarație a fost proclamată într-o rezoluție a Adunării Generale la 10 decembrie 1948, ca un „ideal comun sper care trebuie să tindă toate popoarele și națiunile” privind respectul drepturilor omului, considerând că „este esențial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, ca soluție extremă, la revolta împotriva tiraniei și asupririi”.

Acest document stipulează protecția unor drepturi și libertăți precum: dreptul la viață, la libertate, la demnitate, la azil, la recunoașterea personalității juridice, siguranța personală, dreptul de a nu fi reținut sau arestat arbitrar, dreptul de a se bucura de prezumția de nevinovăție, interzicerea torturii, cruzimilor etc. și reprezintă în esență drepturi ale individului.

A doua generație a drepturilor omului, pe lângă principalele drepturi civile și politice a înclus și drepturi de ordin social, economic și cultural, cele mai de seamă fiind dreptul la muncă, remunerare echitabilă, la protecție socială, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la odihnă. Această extensie a drepturilor omului a reprezentat și trecerea de la individ ca subiect al dreptului la cel al minorităților.

A treia generație cuprinde drepturile colective. După adoptarea Cartei ONU, în 1945, „în scopul de a izbăvi generațiile viitoare de flagelul războiului care, de două ori în cursul unei vieți de om, a provocat omenirii suferințe de nespus”, au fost stipulate drepturi al căror subiect poate fi numai poporul sau națiunea și nu alte entități precum minoritățile naționale, dintre acestea amintind dreptul la pace, dreptul la dezarmare, dreptul la dezvoltare, dreptul la un mediu ambiant sănătos și dreptul popoarelor de a dispune de ele însele.

Drepturile fundamentale sunt stabilite prin Constituție și garantate prin Constituție și legi. Prezentăm în continuare un rezumat al prevederilor din Constituția României cu privire la drepturile omului.

1. Tratatele internaționale privind drepturile omului

ARTICOLUL 20 - Tratatele internaționale privind drepturile omului

  1. Dispozitiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
  2. Daca exista neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

 

2. Principiul egalității în drepturi și a egalității șanselor

ARTICOLUL 16 - Egalitatea în drepturi

  1. Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.
  2. Nimeni nu este mai presus de lege.
  3. Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țaăa. Statul roman garantează egalitatea de șanse între femei și bărbați pentru ocuparea acestor funcții și demnități.

3. Dreptul la apărare și principiul accesului nediscriminatoriu la actul de justiție

ARTICOLUL 24 - Dreptul la apărare

  1. Dreptul la apărare este garantat.
  2. În tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.
    ARTICOLUL 21 - Accesul liber la justiție
  3. Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.
  4. Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

 

4. Dreptul la viață, dreptul la ocrotirea sănătății și dreptul la un mediu sănătos

ARTICOLUL 22 - Dreptul la viață și la integritate fizică și psihică

  1. Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate.
    Nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant.
    Pedeapsa cu moartea este interzisă.

ARTICOLUL 34 - Dreptul la ocrotirea sănătății

(1) Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat.

(2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătătii publice.
ARTICOLUL 35 - Dreptul la mediu sănătos
(1) Statul recunoaște dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic.
(2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.
(3) Persoanele fizice și juridice au îndatorirea de a proteja și a ameliora mediul înconjurător.

5. Libertatea individuală și dreptul la libera circulație a individului

ARTICOLUL 23 - Libertatea individuală

(1) Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile.

(2) Percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege.

(3) Reținerea nu poate depăși 24 de ore.

(4) Arestarea preventivă se dispune de judecător și numai în cursul procesului penal.

(5) În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile și se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depășească un termen rezonabil, și nu mai mult de 180 de zile.

(6) În faza de judecată instanța este obligată, în condițiile legii, să verifice periodic, și nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive și să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanța constată că nu există temeiuri noi care să justifice menținerea privării de libertate.

(7) Încheierile instanței privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.

(8) Celui reținut sau arestat i se aduc de îndată la cunoștință, în limba pe care o înțelege, motivele reținerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoștință numai în prezența unui avocat, ales sau numit din oficiu.

(9) Punerea în libertate a celui reținut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum și în alte situații prevăzute de lege.

(10) Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune.

(11) Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată.

(12) Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii.
(13) Sancțiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală.

ARTICOLUL 25 - Libera circulație

(1) Dreptul la libera circulație, în țară și în străinătate, este garantat. Legea stabilește condițiile exercitării acestui drept.

 

6. Viața intimă, inviolabilitatea domiciliului și secretul corespondenței

ARTICOLUL 26 - Viața intimă, familială și privată

(1) Autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată.

(2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.

ARTICOLUL 27 - Inviolabilitatea domiciliului

(1) Domiciliul și reședința sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reședința unei persoane fără învoirea acesteia.

(2) De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru următoarele situații:

a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești;

b) înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;

c) apărarea securității naționale sau a ordinii publice;

d) prevenirea răspândirii unei epidemii.

(3) Percheziția se dispune de judecător și se efectuează în condițiile și în formele prevăzute de lege.
(4) Perchezițiile în timpul nopții sunt interzise, în afară de cazul infracțiunilor flagrante.

ARTICOLUL 28 - Secretul corespondenței

Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poștale, al convorbirilor telefonice și al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil.

 

7. Libertatea conștiinței

ARTICOLUL 29 - Libertatea conștiinței

(1) Libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nicio forma. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale.

(2) Libertatea conștiintei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc.

 

8. Libertatea de exprimare

ARTICOLUL 30 - Libertatea de exprimare

(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

(2) Cenzura de orice fel este interzisă.

 

9. Accesul la informațiile deținute de către instituțiile publice și protejarea intereselor legitime ce ar putea fi lezate prin publicarea acestora

ARTICOLUL 31 - Dreptul la informație

(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit.

(2) Autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal.

 

10. Dreptul la învățătură și accesul la cultură

ARTICOLUL 32 - Dreptul la învățătură

(1) Dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul general obligatoriu, prin învățământul liceal și prin cel profesional, prin învățământul superior, precum și prin alte forme de instrucție și de perfecționare.

(2) Învățământul de toate gradele se desfășoară în limba română. În condițiile legii, învățământul se poate desfășura și într-o limbă de circulație internațională.

(3) Dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a învăța limba lor maternă și dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate; modalitățile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege.

(4) Învățământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă burse sociale de studii copiilor și tinerilor proveniți din familii defavorizate și celor instituționalizați, în condițiile legii.

(5) Învățământul de toate gradele se desfășoară în unități de stat, particulare și confesionale, în condițiile legii.

(6) Autonomia universitară este garantată.

(7) Statul asigură libertatea învățământului religios, potrivit cerințelor specifice fiecărui cult. În școlile de stat, învățământul religios este organizat și garantat prin lege.

ARTICOLUL 33 - Accesul la cultură

(1) Accesul la cultură este garantat, în condițiile legii.

(2) Libertatea persoanei de a-și dezvolta spiritualitatea și de a accede la valorile culturii naționale și universale nu poate fi îngrădită.

(3) Statul trebuie să asigure păstrarea identității spirituale, sprijinirea culturii naționale, stimularea artelor, protejarea și conservarea moștenirii culturale, dezvoltarea creativității contemporane, promovarea valorilor culturale și artistice ale României în lume.

 

11. Dreptul cetățeanului de a alege și de a fi ales

ARTICOLUL 36 - Dreptul de vot

(1) Cetățenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniți până în ziua alegerilor inclusiv.

(2) Nu au drept de vot debilii sau alienații mintal, puși sub interdicție, și nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.

ARTICOLUL 37 - Dreptul de a fi ales

(1) Au dreptul de a fi aleși cetățenii cu drept de vot care îndeplinesc condițiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 40 alineatul (3).

(2) Candidații trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puțin 23 de ani pentru a fi aleși în Camera Deputaților sau în organele administrației publice locale, vârsta de cel puțin 33 de ani pentru a fi aleși în Senat și vârsta de cel puțin 35 de ani pentru a fi aleși în funcția de Președinte al României.

ARTICOLUL 38 - Dreptul de a fi ales în Parlamentul European

În condițiile aderării României la Uniunea Europeană, cetățenii români au dreptul de a alege și de a fi aleși în Parlamentul European.

 

12. Dreptul cetățeanului la inițiativa legislativă

ARTICOLUL 74 - Inițiativa legislativă

(1) Inițiativa legislativă aparține, după caz, Guvernului, deputaților, senatorilor sau unui număr de cel puțin 100.000 de cetățeni cu drept de vot. Cetățenii care își manifestă dreptul la inițiativă legislativă trebuie să provină din cel puțin un sfert din județele țării, iar în fiecare din aceste județe, respectiv în municipiul București, trebuie să fie înregistrate cel puțin 5.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative.

ARTICOLUL 150 - Inițiativa revizuirii Constituției

(1) Revizuirea Constituției poate fi inițiată de Președintele României la propunerea Guvernului, de cel puțin o pătrime din numărul deputăților sau al senatorilor, precum și de cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot.

(2) Cetățenii care inițiază revizuirea Constituției trebuie să provină din cel puțin jumătate din județele țării, iar în fiecare din aceste județe sau în municipiul București trebuie să fie înregistrate cel puțin 20.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative.

 

13. Dreptul cetățeanului de a organiza și participa la întruniri publice

ARTICOLUL 39 - Libertatea întrunirilor

Mitingurile, demonstrațiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere și se pot organiza și desfășura numai în mod pașnic, fără niciun fel de arme.

 

14. Dreptul de asociere

ARTICOLUL 40 - Dreptul de asociere

(1) Cetățenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate și în alte forme de asociere.
(2) Partidele sau organizațiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranității, a integrității sau a independenței României sunt neconstituționale.

(3) Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiștii și alte categorii de funcționari publici stabilite prin lege organică.

(4) Asociațiile cu caracter secret sunt interzise.

ARTICOLUL 9 - Sindicatele, patronatele și asociațiile profesionale

Sindicatele, patronatele și asociațiile profesionale se constituie și își desfășoară activitatea potrivit statutelor lor, în condițiile legii. Ele contribuie la apărarea drepturilor și la promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale membrilor lor.

 

15. Munca și dreptul la grevă

ARTICOLUL 41 - Munca și protecția socială a muncii

(1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă este liberă.

(2) Salariații au dreptul la măsuri de protecție socială. Acestea privesc securitatea și sănătatea salariaților, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe țară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale, formarea profesională, precum și alte situatii specifice, stabilite prin lege.

(3) Durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore.

(4) La muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbații.

(5) Dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate.

ARTICOLUL 42 - Interzicerea muncii forțate

(1) Munca forțată este interzisă.

(2) Nu constituie muncă forțată:

a) activitățile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum și cele desfășurate, potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau de conștiință;

b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiții normale, în perioada de detenție sau de libertate condiționată;

c) prestațiile impuse în situația creată de calamități ori de alt pericol, precum și cele care fac parte din obligațiile civile normale stabilite de lege.

ARTICOLUL 43 - Dreptul la grevă

(1) Salariații au dreptul la grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice și sociale.
(2) Legea stabilește condițiile și limitele exercitării acestui drept, precum și garanțiile necesare asigurării serviciilor esențiale pentru societate.

 

16. Libertatea economică

ARTICOLUL 45 - Libertatea economică

Accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera inițiativă și exercitarea acestora în condițiile legii sunt garantate.

 

17. Dreptul de proprietate privată și dreptul la moștenire

ARTICOLUL 44 - Dreptul de proprietate privată

(1) Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

(2) Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală.

(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreapta și prealabila despăgubire.

(4) Sunt interzise naționalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenței sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor.

(5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietati imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității.

(6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) si (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergență, prin justiție.

(7) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

(8) Averea dobândita licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.

(9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii.

ARTICOLUL 46 - Dreptul la moștenire

Dreptul la moștenire este garantat.

 

18. Protecția copiilor și a tinerilor

ARTICOLUL 49 - Protecția copiilor și a tinerilor

(1) Copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor.

(2) Statul acordă alocații pentru copii și ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap. Alte forme de protecție socială a copiilor și a tinerilor se stabilesc prin lege.

(3) Exploatarea minorilor, folosirea lor în activități care le-ar dăuna sănătății, moralității sau care le-ar pune în primejdie viața ori dezvoltarea normală sunt interzise.

(4) Minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajați ca salariați.

(5) Autoritățile publice au obligația să contribuie la asigurarea condițiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viața politică, socială, economică, culturală și sportivă a țării.

 

19. Protecția persoanelor cu handicap

ARTICOLUL 50 - Protecția persoanelor cu handicap

Persoanele cu handicap se bucură de protecție specială. Statul asigură realizarea unei politici naționale de egalitate a șanselor, de prevenire și de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viața comunității, respectând drepturile și îndatoririle ce revin părinților și tutorilor.

 

20. Dreptul de petiționare

ARTICOLUL 51 - Dreptul de petiționare

(1) Cetățenii au dreptul să se adreseze autorităților publice prin petiții formulate numai în numele semnatarilor.

(2) Organizațiile legal constituite au dreptul să adreseze petiții exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă.

(3) Exercitarea dreptului de petiționare este scutită de taxă.

(4) Autoritățile publice au obligația să răspundă la petiții în termenele și în condițiile stabilite potrivit legii.

 

21. Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică

ARTICOLUL 52 - Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică

(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei.

(2) Condițiile și limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.

(3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.

22. Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți

ARTICOLUL 53 - Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți

(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, dupa caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situatia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.

IV. TRANSPARENȚA ȘI BUNA GUVERNARE

Despre buna guvernare

Nu există o definire unitară pentru buna guvernare, ci abordări care implică nuanțe diferite, dar vizează o preocupare comună pentru îmbunătățirea actului de guvernare. Ca urmare a sesizării birocrației excesive care se interpune ca o barieră între autoritățile locale sau centrale și cetățeni, în comunitățile dezvoltate a apărut preocuparea de a identifica acele caracteristici care pot conferi administrației eficiență, dinamism, viziune și adecvare problemelor locale. În acest sens, buna guvernare se caracterizează prin:

- respectarea legilor şi aplicarea regulamentelor;

- asumarea deplină a răspunderii faţă de membrii comunităţii;

- participarea echitabilă a tuturor factorilor interesaţi în elaborarea şi formularea politicilor şi deciziilor publice;

- participarea cetăţenilor la buna funcţionare a intituţiilor publice;

- transparență;

- integritatea reprezentanţilor administraţiei publice;

- livrarea eficientă a serviciilor publice.

Buna guvernare presupune existenţa unor reglementări care să asigure calitatea guvernării locale, dar şi modul în care aceste reglementări sunt respectate la nivel local, atât în litera, cât mai ales în spiritul lor. În afară de reglementări, buna guvernare implică folosirea unor bune practici care merg dincolo de aplicarea legislaţiei şi arată dorinţa reală a autorităţilor de a “guverna bine”.

Cetățenii apreciază actul de guvernare în mod special în funcție de următoarele caracteristici:

1. măsura în care autoritățile publice locale informează comunitatea în legatură cu activitățile sale;

2. măsura în care autoritățile publice locale asigură consultarea și participarea factorilor interesați la procesul de luare a deciziilor;

3. măsura în care este asigurată corectitudinea și transparența gestionării banilor publici la nivelul autorităților publice locale;

4. măsura în care este asigurată integritatea personalului la nivelul administrației publice locale;

5. măsura preocupării autorităților publice locale pentru îmbunătățirea calității serviciilor publice.

Despre transparență sau informarea cetăţenilor

În sistemele democratice, sistemul legislativ și cel administrativ sunt deschise presei și opiniei publice. Atunci când acțiunile guvernamentale și modul de gestionare a bugetului pot fi verificate de oricine, iar legile, regulile și deciziile sunt deschise discuțiilor, sunt considerate transparente, iar autorităților li se restrânge posibilitatea de a acționa abuziv, în scopul satisfacerii unor interese ilicite.

Transparența nu constă într-o comunicare care se face dintr-o singura direcție, dintr-o singură parte. Atunci când mass media și opinia publică sunt informate de tot ce se întamplă, începând din zona guvernamentală până în zona administrațiilor locale, există și o serie de întrebări, proteste și sugestii care vin din partea tuturor. Oamenii care sunt interesați de o anumită problemă vor încerca să influențeze hotărârile. Transparența este o condiție favorabilă participării opiniei publice la procesele decizionale politice sau administrative.

Cerințele de mărire a transparenței au fost formulate în politică în multe domenii. Câteva dintre conflictele discutate în mod repetat sunt: controlul asupra armatei și a serviciilor secrete, gradul de transparență al parlamentarilor, transparența administrativă.

Cadrul legal din România asigură această cerință prin prevederile Legii nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică. Capitolul II din această lege cuprinde proceduri privind participarea cetățenilor și a asociațiilor legal constituite la procesul de elaborare a actelor normative și la procesul de luare a deciziilor.

Autorităţile publice din România comunică un număr foarte mare de informaţii în fiecare zi, în special prin mass-media. O serie de informaţii sunt postate doar pe pagina web, iar altele doar la avizierul autorităţii. Cu toate acestea, foarte multe informații de interes public sunt necunoscute cetățenilor sau sunt oferite atunci când deciziile au fost realizate sau au devenit definitive.

Ex: Cetățenii sunt interesați să obțină informații cu privire la serviciile furnizate, programele de lucru, proceduri administrative, lista completa a actelor necesare pentru o solicitare standard etc.

De asemenea, cetățenii pot fi interesați de hotărâri ale Consiliului Local, proiecte de hotărâri ale Consiliului Local, informații despre ședintele Consiliului Local precum și afișarea ordinii de zi a ședințelor Consiliului Local.

Un aspect distinct al transparenței administrației, de cele mai multe ori deficitar, îl reprezintă difuzarea informației și în format accesibil persoanelor cu deficiențe de vedere sau auz. Sunt foarte puține instituții care realizează aceste cerințe și este rolul ONG-urilor de a insista ca toate instituțiile care au relații cu publicul să realizeze materialele destinate publicului și în formate speciale pentru persoanele cu deficiențe.

V. ANTIDISCRIMINARE

Definiția discriminării

Conform Ordonanței de Guvern nr. 137/2001 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, discriminarea reprezintă orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe baza de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuala, vârsta, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Mai simplu, discriminarea înseamnă diferenţierea sau tratarea diferită a unor persoane sau unor situaţii, atunci când nu există o distincţie relevantă între acestea sau tratarea într-o manieră identică a unor situaţii care sunt în fapt diferite, diferențiere făcută din cauza apartenenței lor la un anumit grup social. Există mai multe forme de comportamente discriminatorii, dar toate au comun faptul că implică o anumită formă de excludere sau de respingere.

Discriminarea este ilegală și este sancționată de lege!

Legislația românească recunoaște următoarele criterii de discriminare: rasa; naționalitatea; etnia; limba; religia; categoria socială; convingerile; sexul; orientarea sexuală; vârsta; handicapul; boala cronică necontagioasă; infectarea HIV; apartenența la o categorie defavorizată.

Forme ale discriminării

Discriminarea directă

Discriminarea directă are loc atunci când o persoană este tratată într-un mod mai puțin favorabil decât o altă persoană care a fost, este sau ar putea fi într-o situație comparabilă, iar diferența de tratament are la baza oricare criteriu de discriminare prevăzut de legislația în vigoare.

Acțiunile care intră în sfera discriminării directe includ concedierea cuiva din cauza unei caracteristici din cele menționate anterior, decizia de a nu angaja o persoană din cauza apartenenței sale la un grup social, refuzul de instruire sau promovare a unei persoane pe baza unui criteriu din cele menționate mai sus.

Discriminarea indirectă:

Discriminarea indirectă se întâmplă atunci când o prevedere, un criteriu, o practică aparent neutră dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevazute de legislația în vigoare, cu excepția cazurilor în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere ale acelui scop sunt adecvate și necesare. De asemenea, discriminarea indirectă este orice comportament activ sau pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat, supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de altele care se află în situații egale.

Această formă de discriminare este denumită „indirectă” deoarece nu tratamentul este cel care diferă, ci efectele acestuia, care vor fi resimţite în mod diferit de către oameni având caracteristici diferite.

Discriminarea indirectă este o formă de discriminare care nu este evidentă la o primă vedere. Deși anumite practici, reguli sau politici sunt aparent corecte si neutre, ele pot ascunde tratamente diferite și nedrepte pentru persoane aparținând diferitelor categorii sociale și pot leza drepturile acestora. Discriminarea indirectă apare atunci când practici, politici sau proceduri ale unei organizații au efectul de a dezavantaja oameni care împărtășesc anumite caracteristici protejate, chiat dacă acest lucru nu este menționat într-o forma explicită ca în cazul discriminării directe.

Exemplu: un caz adus în faţa avocatului general sloven pentru aplicarea principiului egalităţii se referea la un angajator care oferea mese pentru angajaţi, incluzând adesea produse din carne sau grăsime de porc. Un angajat musulman a solicitat să i se acorde o indemnizaţie lunară alternativă pentru masă, cu scopul de a-şi cumpăra singur produse alimentare, similară indemnizaţiilor pe care angajatorul le acordă numai angajaţilor care pot dovedi că urmează regimuri alimentare diferite din motive medicale.Acesta a fost un caz de discriminare indirectă, întrucât o practică neutră la suprafaţă a avut un impact profund negativ asupra musulmanilor care nu au voie să consume carne de porc. În împrejurările prezentei cauze nu a fost necesar să se aducă dovezi statistice pentru a demonstra că regula îi afectează pe musulmani, întrucât se poate determina cu uşurinţă faptul că musulmanii nu au voie să consume carne de porc prin trimiteri la probe ce ţin de practicile religioase ale acestora.

Orice restricție sau diferență de tratament trebuie să fie justificată printr-un scop obiectiv și prin demonstrarea necesității respectivei restricții și lipsa unei alternative non-discriminatorii. Spre exemplu, o justificare de tipul „e mai avantajos economic să discriminez” sau „Bărbații sunt mai buni în domeniu IT” nu intră în categoria justificărilor rezonabile.

Discriminarea multiplă

Discriminarea multiplă survine atunci când o persoana sau un grup de persoane sunt tratate diferențiat, într-o situație egală, pe baza a două sau a mai multor criterii de discriminare, cumulativ.

Oamenii au identități multiple și fac parte simultan din mai multe grupuri sociale. Apartenența simultană la mai multe grupuri poate crește vulnerabilitatea persoanelor respective în fața discriminării.

Hărțuirea

Hărțuirea reprezintă orice comportament care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv, pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenența la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu.

Victimizarea

Victimizarea reprezintă orice tratament advers, venit ca reacție la o plângere sau acțiune în instanță sau la instituțiile competente, cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal și al nediscriminării.

Victimizarea presupune un tratament ostil, care apare ca rezultat al unei plângeri depuse către insitituțiile competente de către o persoană.

Caracteristica esențială a discriminării: tratamentul nefavorabil

Esenţa oricărei forme de discriminare directă o constituie diferenţa de tratament care se aplică unei persoane. În consecinţă, prima caracteristică a discriminării direc­te este dovada tratamentului nefavorabil. Aceasta poate fi relativ uşor de identificat în comparaţie cu discriminarea indirectă, care necesită adesea date statistice.

Exemple: - refuzul de a permite intrarea într-un restaurant sau magazin, - primirea unei pensii mai mici sau a unei remuneraţii mai mici, - abuzuri verbale sau acte de violenţă îndreptate împotriva persoanei, - refuzul accesului la un serviciu, - vârsta de pensionare mai mare sau mai mică, - interzicerea practicării unei anumite profesii, - incapacitatea de a revendica drepturi de moştenire, - excluderea din sistemul de învă­ţământ de bază, - expulzarea, - interzicerea purtării simbolurilor religioase, - refuzul sau revocarea în privinţa plăţilor de asigurări sociale.

Discriminarea prin asociere

Instanţele au dat o interpretare generică domeniului de aplicare discriminării. Astfel, este considerată discriminare și „discriminarea prin asociere”, atunci când victima dis­criminării nu este însăşi persoana având criteriul de protejare împotriva discriminării reglementat prin legislație.

Exemplu: Într-un proces la Curtea Europeană de Justiție (CEJ), o mamă a susţinut că i s-a aplicat tratament nefavorabil la locul de muncă, deoarece fiul său era o persoană cu handicap.Din cauza handicapului fiului, aceasta întârzia oca­zional la serviciu şi solicita programarea concediului în funcţie de nevoile fiului său. Solicitările reclamantei au fost respinse, iar aceasta a fost ameninţată cu concedierea şi a fost ţinta unor comentarii abuzive referitoare la starea copilului său. CEJ a acceptat drept termen de comparaţie pe colegii acesteia care aveau copii şi ocupau posturi similare, constatând că aceştia beneficiau de tratament flexibil atunci când adresau solicitări. De asemenea, CEJ a constatat că acest tratament constituia discriminare şi hărţuire pe motiv de handicap al fiului său.

Competenţa în domeniul discriminării

În România, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) este autoritatea administrativ-jurisdicţională care are competenţa de a investiga, constata şi sancţiona faptele de discriminare. CNCD este competent să primească petiţii privind discriminarea în orice criteriu.

De asemenea, CNCD se poate pronunţa asupra faptelor de discriminare, indiferent de contextul în care acestea au avut loc, cu excepţia situaţiilor în care o lege specială prevede un alt mecanism de sancţionare. De exemplu, în Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi se prevede că nu CNCD, ci Inspecţia Muncii este competentă să constate şi sancţioneze contravenţiile care au legătură cu egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi în relaţiile de muncă şi mai multe forme de discriminare la locul de muncă.

În practică, în unele cazuri CNCD s-a considerat competent să examineze cazuri de discriminare în care legea specială crea competenţă pentru alte autorităţi; argumentaţia CNCD este că în aceste cazuri legea specială creează doar o competenţă alternativă, nu o competenţă specială exclusivă a altei autorităţi decât CNCD.

În toate cazurile de discriminare, persoanele discriminate „au dreptul să pretindă despăgubiri, proporţional cu prejudiciul suferit, precum şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun”. Dacă se solicită asemenea măsuri reparatorii, competenţa aparţine instanţelor judecătoreşti, iar nu CNCD, care este competent exclusiv în materie contravenţională, pentru constatarea contravenţiilor şi aplicarea amenzilor contravenţionale.

Inversarea sarcinii probei

Este important de reţinut faptul că în domeniul discriminării se aplică un standard deosebit pentru dovedirea faptei, denumit „inversarea sarcinii probei”.

Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 republicată prevede că „persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament” (art. 27 alin.4).

Exemplu: Șoferul unei firmei de transport public interjudețean declară în diferite contexte că nu va mai transporta persoane de etnie rromă. Un cetățean de etnie rromă este împiedicat să urce în mijlocul de transport public. Acesta se adresează CNCD și trebuie să facă dovada afirmaţiilor cu caracter rasist ale șoferului, precum şi dovada că a fost oprit de la urcarea în mijlocul de transport și efectuarea deplasării. Apoi, îi revine angajatorului sarcina să demonstreze că împiedicarea deplasării cu acel mijloc de transport nu a fost discriminator. Acesta ar putea, de exemplu, să arate că transportă de obicei persoane de etnie rromă, dar în cazul menționat persoana a fost oprită în mod particular de la urcarea în mijlocul de transport în comun din motive imputabile, care pot prejudicia ceilalți călători și nu datorită faptului că este rrom.

Noţiunea de inversare a sarcinii probei a fost introdusă în legislaţia UE în urma cazurilor judecate la Curtea Europeană de Justiţie în legătură cu salarizarea egală a bărbaților și femeilor, când angajatorul trebuia să justifice existenţa diferenţelor de salariu.

Schimbarea sarcinii probei nu se aplică în procedurile penale.

Dovezi ale discriminării

Pentru a susţine o petiţie la CNCD se pot folosi orice mijloace de probă, inclusiv înregistrări audio şi video sau date statistice. Persoana vătămată poate pune în vedere Consiliului că există anumite documente şi informaţii care pot elucida cazul şi pe care aceasta nu are posibilitatea să le obţină. Persoanele vătămate nu ar trebui să se simtă descurajate de argumente precum „nu poţi folosi înregistrarea conversaţiei telefonice cu mine” sau „nu poţi folosi mesajele/e-mailurile mele”. Aceste dovezi pot fi aduse la CNCD dacă ele ajută la demonstrarea existenţei unei discriminări.

Taxa de timbru

Taxa de timbru poate constitui o piedică la accesul efectiv la justiţie, având în vedere cuantumul mare al acesteia: 10% din suma solicitată, indiferent cu ce titlu (daune materiale, morale, altele).

În ceea ce privește petițiile adresate CNCD, Ordonanţa de Guvern nr. 137/2000rezolvă de o manieră satisfăcătoare această problemă, prevăzând în art. 21 (2) „Cererea de despăgubire este scutită de taxă judiciară de timbru”.

Adaptarea rezonabilă

Această noţiune lipseşte din legislaţia anti-discriminare actuală românească, dar este prevăzută în directivele UE. Art. 5 din Directiva Consiliului privind relaţiile de muncă 2000/78/EC stabilește: „În vederea garantării conformării cu principiul egalităţii de tratament în legătură cu persoanele cu dizabilităţi, se va prevedea o acomodare rezonabilă. Aceasta înseamnă că, în cazurile particulare în care se impune, angajatorii trebuie să ia măsurile necesare pentru a permite unei persoane cu dizabilităţi să aibă acces, să participe sau să promoveze la locul de muncă sau să beneficieze de instruire, cu excepţia cazului în care astfel de măsuri ar presupune un efort disproporţionat din partea angajatorului. Acest efort nu va fi disproporţionat când este suficient acoperit de măsurile existente în cadrul politicilor privind dizabilitatea ale statului în cauză”.

Așadar, ori de câte ori este nevoie, trebuie luate măsuri adecvate pentru persoanele cu dizabilităţi tocmai pentru garantarea egalităţii de tratament, cu excepţia situaţiei în care se poate demonstra că o astfel de acomodare ar reprezenta o greutate nefiresc de mare pentru angajator.

Măsuri adecvate de acomodare rezonabilă pot fi adaptarea mobilierului, a orelor de lucru, a toaletei, a procedurii de susținere a unui examen etc.

Exemplu: într-o cauză judecată în faţa Organismului pentru egalitate de tratament din Cipru, reclamantul, care suferea de un handicap vizual, a parti­cipat la un examen pentru a se califica pentru serviciul militar.Reclamantul solicitase un timp suplimentar pentru finalizarea examenului şi i s-au acor­dat 30 de minute în plus, însă acestea au fost scăzute din pauza la care aveau dreptul toţi candidaţii. Organismul pentru egalitate de tratament din Cipru a constatat că nu exista o procedură standard pentru examinarea situaţiilor în care trebuie efectuate amenajări corespunzătoare pentru candidaţii aflaţi în circumstanţe speciale şi că, pe baza faptelor prezentate, nu se făcuse suficient pentru cre­area unor condiţii care să-i permită acestuia să concureze în mod echitabil alături de ceilalţi candidaţi. Organismul pentru egalitate de tratament a recomandat ca statul să înfiinţeze o echipă de experţi ca parte a unei proce­duri standard pentru analizarea individuală a cazurilor în care sunt necesare amenajări corespunzătoare.

Prevederile privind acomodarea rezonabilă nu constituie măsuri afirmative care să urmărească tratamentul favorabil al unui grup, ci o formă individuală de egalitate de tratament care nu este temporară prin natura sa. Obligaţia de a oferi o acomodare rezonabilă nu trebuie confundată cu obligaţia de a se conforma prevederilor privind accesibilitatea, sănătatea ocupaţională şi standardele de securitate.

Exemplu: în instanţele din Franţa, o persoană imobilizată în scaun rulant a intentat o acţiune împotriva Ministerului Educaţiei deoarece nu fusese numită într-un anumit post. Cererea reclamantului era a treia ca ordine pe lista candi­daţilor. După ce primii doi candidaţi au refuzat postul oferit, oferta a fost înain­tată celui de-al patrulea candidat şi nu reclamantului. În schimb, reclamantului i s-a oferit un post în alt departament, unde existau amenajări pentru acce­sul scaunelor rulante. Statul şi-a justificat această decizie prin faptul că nu era de interes public să investească fonduri pentru a aduce modificări sediului, în scopul de a-şi îndeplini obligaţia asigurării unor amenajări corespunzătoare. Instanţa a constatat că Ministerul Educaţiei nu îşi îndeplinise obligaţia de a asi­gura amenajări corespunzătoare pentru persoanele cu handicap, obligaţie de care nu putea fi exonerat pe considerente administrative.

O persoană cu dizabilităţi care solicită o acomodare rezonabilă trebuie să demonstreze:

(1) că este calificată pentru munca respectivă;

(2) că angajatorul a fost avertizat de nevoile pe care le are;

(3) cu acea acomodare,persoana în cauză ar putea să îndeplinească în siguranţă sarcinile esenţiale ale muncii.

Angajatorul este exceptat de la această obligaţie dacă poate dovedi că:

(1) nu a fost avertizat cu privire la această nevoie de acomodare individuală;

(2) o acomodare efectivă nu era disponibilă, sau

(3) ar fi presupus un efort disproporţionat din partea sa.

Conceptul de „adaptare rezonabilă” este acela de a aduce persoanele care au anumite nevoi speciale în condiţii de egalitate pe piaţa muncii, de a le oferi şansa integrării. Spre deosebire, legislaţia română este încă foarte deficitară în acest domeniu, ceea ce are drept consecință menţinerea persoanelor cu nevoi speciale în marginalizare.

Este una din sarcinile cele mai importante ale CNCD de a propune măsuri concrete de aliniere a legislaţiei şi practicilor din România la cerinţele acquis-ului comunitar al UE.

VI. EGALITATEA DE ȘANSE ȘI DE TRATAMENT

Principiul egalității de șanse promovează tratarea oamenilor în mod corect și fără prejudecăți, precum și crearea de condiții care să încurajeze participarea tuturor cetățenilor la viața socială și să promoveze demnitatea în mediul de lucru și în societate. Mai mult, egalitatea de șanse presupune corectarea dezechilibrelor din trecut și certitudinea că relaţiile cu partenerii şi clienții decurg într-un mod constructiv, susținând incluziunea și evitând discriminările nejustificate.

Egalitatea de şanse şi de tratament promovează participarea atât a majorităţii, cât şi a minorităţii la toate sferele vieţii publice. În comparație cu acestea, discriminarea reprezintă tratamentul diferenţiat aplicat unei persoane în virtutea apartenenţei, reale sau presupuse a acesteia, la un anumit grup social.

Principiul egalității de şanse a fost promovat inițial ca urmare a diferenței de tratament între barbați și femei. În ultima perioadă acest concept a fost extins la o scară mai largă, care include şi relaţia cu alte grupuri dezavantajate dintr-o societate și care vizează atât drepturile omului, cât și sfera vieții economice sau politice.

Când vorbim despre egalitatea de șanse în contextul drepturilor omului, ne referim la șapte arii principale care pot suscita tratare discriminatorie:

  • vârstă
  • dizabilități
  • rasă/etnie
  • gen
  • religie/credință și cultură
  • echilibrul muncă - timp liber.

Egalitatea de șanse este un principiu fundamental și în contextul vieții economice, în sensul asigurării tratamentului egal tuturor operatorilor economici activi în mediul concurențial.

Constitutia României consacră încă din primele sale articole principiul egalităţii. Astfel, în articolul 4 intitulat Unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni, în alin. 2 se afirmă că România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau origine socială. În art. 16, intitulat Egalitatea în drepturi, în alin. 1 din Constituţie se prevede că: Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

Codul Muncii – Legea nr. 53/2003 statuează,în articolul 5 alineatul 1, că în cadrul relaţiilor de muncă funcţionează principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii. În alineatul 2 al aceluiaşi articol sunt enumerate criteriile pe care pot fi întemeiate acte de încălcare a principiului egalităţii, acestea fiind sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârsta, apartenenţa naţională, rasă, culoare, etnie, religie, opţiune politică, origine socială, handicap, situaţie sau responsabilitate familială, apartenenţa sau activitate sindicală.

Articolul 27, care impune obligativitatea efectuarii controlului medical la angajarea în muncă, prevede la alineatul 4 că este interzisă solicitarea testelor de graviditate la angajarea în muncă.

Articolul 39 alin. 1 enumeră drepturile salariaţilor menţionând la litera d) dreptul la egalitate de şanse şi de tratament.

Articolul 59 interzice concedierea pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenenţă naţională, rasă, culoare, etnie, religie, opţiune politică, origine socială, handicap, situaţie sau responsabilitate familială, apartenenţă ori activitate sindicală. Articolul 60 continuă protecţia împotriva concedierii pe durata în care femeia salariată este gravidă, în masura în care angajatorul a luat cunoştinţă de acest fapt anterior emiterii deciziei de concediere, pe durata concediului de maternitate, pe durata concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani.

CAPITOLUL VII. EGALITATEA DE GEN

Egalitatea de șanse între bărbați și femei este este promovată printr-un cadru legislativ specific. În Constitutia României sunt încluse prevederi distincte în acest sens. Astfel, articolul 16, intitulat Egalitatea în drepturi, în alin. 3 prevede că „este garantată egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi în ceea ce priveşte ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice, civile sau militare”. Articolul 41, intitulat Munca şi protecţia socială a muncii, în alineatul 4 consacră principiul nediscriminării pe criteriul genului în ceea ce priveşte remunerarea şi prevede că la muncă egală femeile au salariu egal cu bărbaţii.

Legea cadru care reglementează acest domeniu este Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse și de tratament între femei şi bărbaţi.

Art. 1 alin. 2 defineşte egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi ca fiind luarea în considerare a capacităţilor, nevoilor şi aspiraţiilor diferite ale persoanelor de sex masculin, şi respectiv feminin şi tratamentul egal al acestora. Art. 2 enumeră domeniile în care se aplică măsurile pentru promovarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi: domeniul muncii, educaţiei, sănătăţii, culturii şi informării, politicii, participării la decizie, furnizării şi accesului la bunuri şi servicii, precum şi în alte domenii reglementate prin legi speciale.

Nu sunt considerate discriminări măsurile speciale prevăzute de lege pentru protecţia maternităţii, naşterii şi alăptării, acţiunile pozitive pentru protecţia anumitor categorii de bărbaţi sau femei. Este permisă diferenţa de tratament bazată pe o caracteristică de sex în situaţia în care aceasta reprezintă o cerinţă profesională specifică, determinată de natura activităţilor profesionale specifice.

În domeniul muncii, egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi este asigurată prin accesul nediscriminatoriu la alegerea ori exercitarea liberă a unei profesii ori activităţi, angajare şi promovare în ierarhia profesională, venituri egale pentru muncă de valoare egală, informare şi consiliere profesională, programe de iniţiere, calificare, perfecţionare, specializare şi recalificare profesională, condiţii de muncă ce respectă normele de sănătate şi securitate în muncă, conform prevederilor legislaţiei în vigoare, beneficii care nu sunt de natură salarială, precum şi la sistemele publice şi private de securitate socială, organizaţii patronale, sindicale, organisme profesionale, prestaţii şi servicii sociale acordate conform legii.

Legea reglementează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi având o aplicabilitate generală, pentru toate persoanele atât în sectorul public cât şi în cel privat. Ea prevede obligativitatea pentru angajatori a introducerii în regulamentele interne de organizare şi funcţionare a dispoziţiilor care să interzică discriminarea pe criterii de sex. De asemenea, angajaţii beneficiază de dreptul permanent la informare asupra drepturilor pe care le au prin afişare în locuri vizibile.

Legea cuprinde prevederi care reglementează protecţia maternităţii, hărţuirea sau hărţuirea sexuală, accesul la educaţie, servicii de sănătate, cultură, participarea femeilor la conducere şi decizie, respectarea principiului egalităţii de şanse în mass media.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2003 privind protecţia maternităţii la locul de muncă reglementează situaţia femeilor însărcinate şi a mamelor, lăuze sau care alăptează, care au raporturi de muncă sau de serviciu cu un angajator. Ordonanţa face o aplicare a principiului egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi oferind protecţie împotriva discriminărilor atunci când femeile sunt gravide, în concediu de maternitate, în concediu parental (prevederile sunt valabile şi pentru bărbaţii care decid să beneficieze de acest concediu), se reîntorc la lucru. În toate aceste perioade angajatele trebuie să beneficieze de aceleaşi oportunităţi ca şi ceilalţi, ca de exemplu măriri de salariu, bonusuri, comisioane, oportunităţi de training şi de dezvoltare, evaluări şi oportunităţi de promovare, informaţii despre alte aspecte organizaţionale care le pot afecta.

Ordonanţa oferă un mecanism în trei paşi pentru a asigura sănătatea şi securitatea la locul de muncă în situaţii de maternitate şi de graviditate astfel încât angajatele să continue să lucreze eficient pentru angajator: prevenirea riscurilor, descoperirea şi îndepărtarea riscurilor, prevederi speciale, ca reducerea cu o pătrime a duratei normale de muncă cu menținerea veniturilor salariale, dispensa pentru consultații prenatale, pauzele pentru alăptare ș.a.

O parte importantă a acestui act normativ o reprezintă protecţia împotriva concedierii. Astfel, potrivit Ordonanţei este interzisă încetarea unilaterală de către angajator a raporturilor de muncă în cazul angajatei gravide sau al angajatei gravide aflată în concediu de risc maternal, pentru motive care au legătură directă cu starea sa. Excepţie de la această interdicţie face situaţia concedierii ca urmare a reorganizării judiciare sau a falimentului angajatorului.

Concedierea angajatelor gravide, care au născut recent (aflate în concediu de maternitate sau postnatal), precum şi femeile sau bărbaţii angajaţi care se află în concediu parental (de creştere şi îngrijire a copiilor în vârstă de până la 2 ani), este interzisă de lege. Angajatele care se întorc la lucru din concediul de maternitate sau din concediul parental (în această categorie pot intra şi bărbaţii) nu pot fi concediate pentru o perioadă de cel puţin 6 luni.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor prevede dreptul părinţilor de a beneficia de concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau în cazul copilului cu handicap, de până la trei ani precum şi de o indemnizaţie lunară.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 67/2007 privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în cadrul schemelor profesionale de securitate socială reglementează măsurile pentru aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în schemele profesionale de securitate socială al căror scop este de a furniza salariaţilor sau persoanelor care desfăşoară activităţi independente prestaţii menite să suplimenteze ori să înlocuiască prestaţiile prevăzute de sistemul general public de securitate socială, indiferent dacă apartenenţa la aceste scheme este obligatorie sau facultativă. Prevederile acestei ordonanţe se aplică populaţiei active, inclusiv persoanelor care desfăşoară activităţi independente, persoanelor a căror activitate este întreruptă de boală, maternitate, accident sau şomaj involuntar, persoanelor care caută un loc de muncă, pensionarilor, persoanelor cu handicap, persoanelor care au dobândit o invaliditate, precum şi cele care revendică drepturile în numele lor, în condiţiile legii.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 61/2008 privind implementarea principiului egalităţii de tratament între femei şi bărbaţi în ceea ce priveşte accesul la bunuri şi servicii şi furnizarea de bunuri şi servicii, stabileşte cadrul pentru combaterea discriminării bazate pe criteriul de sex în ceea ce priveşte accesul la bunuri şi servicii şi furnizarea de bunuri şi servicii, în vederea punerii în practică a principiului egalităţii de tratament. Prevederile ei se aplică tuturor persoanelor fizice şi juridice din sectorul public sau privat, inclusiv organismelor publice, care furnizează bunuri şi servicii aflate la dispoziţia publicului, independent de persoana în cauză, şi care sunt oferite în afara vieţii private şi familiale şi privesc tranzacţiile care se derulează în acest cadru.

VIII. VIOLENȚA ÎN FAMILIE

Deși violența în familie are o istorie veche, fenomenul a fost prezentat public în Europa Occidentală și în Statele Unite drept o problemă generală gravă a societății abia în ultimele trei decenii ale secolului al XX-lea. Anii ’90 au adus recunoașterea violenței domestice drept o încălcare a drepturilor omului.

Violența în familie, cunoscută și sub numele de violența domestică, abuz domestic, abuz familial, abuz marital/conjugal sau violență intimă, poate fi definită pe larg ca fiind un model comportamental abuziv al unuia sau al ambilor parteneri dintr-o relație intimă precum mariajul, concubinajul, familia, prietenia sau conviețuirea. Violența domestică are mai multe forme, precum agresiunea fizică (efectivă sau sub formă de amenințare), abuzurile sexuale, abuzurile emoționale, controlul excesiv, dominarea, intimidarea, urmărirea, abuzurile pasive sau ascunse (de exemplu, neglijența) și privarea economică.

Conștientizarea, percepția, definirea și documentarea violenței domestice diferă substanțial, în funcție de țară și epocă.

În România această problemă a fost reglementată prin Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea si combaterea violentei in familie. Definiția legală a violenței in familie este prevăzută la articolul 3: „violența în familie reprezintă orice acțiune sau inacțiune intenționată, cu excepția acțiunilor de autoaparare ori de aparare, manifestată fizic sau verbal, săvârșită de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiași familii, care provoacă ori poate cauza un prejudiciu sau suferințe fizice, psihice, sexuale, emoționale ori psihologice, inclusiv amenințarea cu asemenea acte, constrângerea sau privarea arbitrară de libertate”.

Legea recunoaste urmatoarele tipuri de violență în familie:

a) violenţa verbală - adresarea printr-un limbaj jignitor, brutal, precum utilizarea de insulte, ameninţări, cuvinte şi expresii degradante sau umilitoare;

b) violenţa psihologică - impunerea voinţei sau a controlului personal, provocarea de stări de tensiune şi de suferinţă psihică în orice mod şi prin orice mijloace, violenţă demonstrativă asupra obiectelor şi animalelor, prin ameninţări verbale, afişare ostentativă a armelor, neglijare, controlul vieţii personale, acte de gelozie, constrângerile de orice fel, precum şi alte acţiuni cu efect similar;

c) violenţa fizică - vătămarea corporală ori a sănătăţii prin lovire, îmbrâncire, trântire, tragere de păr, înţepare, tăiere, ardere, strangulare, muşcare, în orice formă şi de orice intensitate, inclusiv mascate ca fiind rezultatul unor accidente, prin otrăvire, intoxicare, precum şi alte acţiuni cu efect similar;

d) violenţa sexuală - agresiune sexuală, impunere de acte degradante, hărţuire, intimidare, manipulare, brutalitate în vederea întreţinerii unor relaţii sexuale forţate, viol conjugal;

e) violenţa economică - interzicerea activităţii profesionale, privare de mijloace economice, inclusiv lipsire de mijloace de existenţă primară, cum ar fi hrană, medicamente, obiecte de primă necesitate, acţiunea de sustragere intenţionată a bunurilor persoanei, interzicerea dreptului de a poseda, folosi şi dispune de bunurile comune, control inechitabil asupra bunurilor şi resurselor comune, refuzul de a susţine familia, impunerea de munci grele şi nocive în detrimentul sănătăţii, inclusiv unui membru de familie minor, precum şi alte acţiuni cu efect similar;

f) violenţa socială - impunerea izolării persoanei de familie, de comunitate şi de prieteni, interzicerea frecventării instituţiei de învăţământ, impunerea izolării prin detenţie, inclusiv în locuinţa familială, privare intenţionată de acces la informaţie, precum şi alte acţiuni cu efect similar;

g) violenţa spirituală - subestimarea sau diminuarea importanţei satisfacerii necesităţilor moral-spirituale prin interzicere, limitare, ridiculizare, penalizare a aspiraţiilor membrilor de familie, a accesului la valorile culturale, etnice, lingvistice ori religioase, impunerea aderării la credinţe şi practici spirituale şi religioase inacceptabile, precum şi alte acţiuni cu efect similar sau cu repercusiuni similare.

Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale au obligaţia să asigure exercitarea dreptului la informare al victimelor violenţei în familie, potrivit competenţelor ce le revin, după caz, cu privire la:

a) instituţiile şi organizaţiile neguvernamentale care asigură consiliere psihologică sau orice alte forme de asistenţă şi protecţie a victimei, în funcţie de necesităţile acesteia;

b) organul de urmărire penală la care pot face plângere;

c) dreptul la asistenţă juridică şi instituţia unde se pot adresa pentru exercitarea acestui drept;

d) condiţiile şi procedura pentru acordarea asistenţei juridice gratuite;

e) drepturile procesuale ale persoanei vătămate, ale părţii vătămate şi ale părţii civile;

f) condiţiile şi procedura pentru acordarea compensaţiilor financiare de către stat, potrivit legii.

Legea 25/2012 privind modificarea și completarea Legii nr. 217/2003 a introdus ordinul de protecție, ca măsură de protejare a victimei. Potrivit art. 23, persoana a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei poate solicita instanţei ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecţie, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una ori mai multe dintre următoarele măsuri - obligaţii sau interdicţii:

a) evacuarea temporară a agresorului din locuinţa familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate;

b) reintegrarea victimei şi, după caz, a copiilor, în locuinţa familiei;

c) limitarea dreptului de folosinţă al agresorului numai asupra unei părţi a locuinţei comune atunci când aceasta poate fi astfel partajată încât agresorul să nu vină în contact cu victima;

d) obligarea agresorului la păstrarea unei distanţe minime determinate faţă de victimă, faţă de copiii acesteia sau faţă de alte rude ale acesteia ori faţă de reşedinţa, locul de muncă sau unitatea de învăţământ a persoanei protejate;

e) interdicţia pentru agresor de a se deplasa în anumite localităţi sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează ori le vizitează periodic;

f) interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod, cu victima;

g) obligarea agresorului de a preda poliţiei armele deţinute;

h) încredinţarea copiilor minori sau stabilirea reşedinţei acestora.

Prin aceeaşi hotărâre, instanţa poate dispune şi suportarea de către agresor a chiriei şi/sau a întreţinerii pentru locuinţa temporară unde victima, copiii minori sau alţi membri de familie locuiesc ori urmează să locuiască din cauza imposibilităţii de a rămâne în locuinţa familială.

De asemenea, dintre măsurile dispuse potrivit alin. (1), instanţa poate dispune şi obligarea agresorului de a urma consiliere psihologică, psihoterapie sau poate recomanda luarea unor măsuri de control, efectuarea unui tratament ori a unor forme de îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.

În primele nouă luni după consacrarea legislativă a acestei măsuri, aproximativ 1000 de persoane au depus cereri pentru ordin de protecție împotriva partenerului de viață, conform unui studiu la nivel naţional cu privire la implementarea ordinului de protective, realizat de nouă ONG-uri.

Legea dispune și înființarea de unități care au ca scop prevenirea și combaterea violenței în familie. Dintre acestea, cele care asigură imediat și direct servicii victimelor violenței în familie sunt Centrele de primire în regim de urgență și Centrele de recuperare pentru victimele violenței în familie.

Aceste centre sunt prevăzute de art. 17 și 18 din Legea nr. 217/2003:

ART. 17: (1) Centrele de primire în regim de urgenţă, denumite în continuare adăposturi, sunt unităţi de asistenţă socială, cu sau fără personalitate juridică, de tip rezidenţial, care asigură protecţie, găzduire, îngrijire şi consiliere victimelor violenţei în familie.

(2) Adăposturile asigură gratuit, pe o perioadă determinată, asistenţă familială atât victimei, cât şi minorilor aflaţi în îngrijirea acesteia, protecţie împotriva agresorului, asistenţă medicală şi îngrijire, hrană, cazare, consiliere psihologică şi consiliere juridică, potrivit instrucţiunilor de organizare şi funcţionare elaborate de autoritate.

(3) Primirea victimelor în adăpost se face numai în caz de urgenţă sau cu aprobarea scrisă a directorului direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, atunci când izolarea victimei de agresor se impune ca măsură de protecţie. Persoanelor care au comis actul de agresiune le este interzis accesul în incinta adăpostului unde se găsesc victimele.

(4) Locaţia adăposturilor este secretă publicului larg.

(5) Izolarea de agresori a victimelor se face cu consimţământul acestora sau, după caz, al reprezentantului legal”.

„ART. 18: (1) Centrele de recuperare pentru victimele violenţei în familie sunt unităţi de asistenţă socială de tip rezidenţial, cu sau fără personalitate juridică, care asigură găzduirea, îngrijirea, consilierea juridică şi psihologică, sprijin în vederea adaptării la o viaţă activă, inserţia profesională a victimelor violenţei în familie, precum şi reabilitarea şi reinserţia socială a acestora”.

IX. TOLERANȚA ȘI ÎNȚELEGERA MULTICULTURALĂ

Potrivit definiției din ”Declarația Principiilor Toleranței” adoptată de țările membre UNESCO în 1995, toleranța este „respectul, acceptarea și aprecierea bogăției și diversității culturilor lumii noastre, felurilor noastre de expresie și manierelor de exprimare a calității noastre de ființe umane”. Ea nu este doar o obligațiue de ordin etic; ea reprezintă, de asemenea, și o necesitate politică și juridică. Principiul toleranței este enunțat în principal pentru reglementarea raporturilor dintre majoritate și diferitele minorități din cadrul societății.

Toleranţa înseamnă respectul opiniei contrare sau, altfel spus, respectul libertății altuia, a modului său de gândire și de comportare, precum și a opiniilor sale de orice natură.

Prin toleranţă se respectă deciziile altor oameni, grupuri, popoare, religii, alte moduri de gândire şi puncte de vedere, alte stiluri şi moduri de viaţă. Asfel, garantarea necesităţii spiritului de toleranţă depăşeşte cu mult domeniul îngust al politicii.

În conformitate cu respectarea drepturilor omului, a practica toleranța nu înseamnă nici a tolera nedreptatea socială, nici a renunța la propriile convingeri, nici a face concesii în această privință. Ea semnifică acceptarea faptului că ființele umane, care se caracterizează natural prin diversitatea aspectului lor fizic, prin situația lor, felul de exprimare, comportamente și prin valorile lor, au dreptul de a trai în pace.

Toleranţa susţine libertatea de conştiinţă şi autonomia individuală. Ea afirmă principiul neamestecului în viaţa personală a oamenilor, în aderarea lor la anumite convingeri şi opinii. Din această perspectivă, toleranţa reprezintă măsura în care credinţele şi comportamente oamenilor nu sunt supuse interferenţelor sau restricţiilor politice şi instituţionale.

Toleranța la nivel de stat implică dreptatea și imparțialitatea în materie de legislație, de aplicare a legii și de exercitare a puterii judiciare și administrative. Ea cere, de asemenea, ca fiecare să poată beneficia de șanse economice și sociale fără nicio discriminare. Excluderea și marginalizarea pot duce la frustrare, ostilitate și fanatism.

Este esential, pentru armonia internațională, ca indivizii, comunitățile și națiunile să accepte și să respecte caracterul multicultural al familiei umane. Fără toleranță, n-am avea pace, iar fără pace, n-am fi în stare să avem nici dezvoltare, nici democrație. Intoleranța poate lua forma unei marginalizări a grupurilor vulnerabile și a excluderii lor din orice fel de participare la viața socială și politică, cât și cea a violenței și discriminării în privința lor.

În ultimii 30 de ani, în Uniunea Europeană a fost promovat multiculturalismul, ca politică și practică culturală care promovează toleranța. Multiculturalismul reprezintă o reacţie a teoriei politice determinată de explozia cererilor la acomodare a diferenţei din partea minorităţilor culturale. Aceste cereri nu au venit sau nu vin numai din partea minorităţilor etnice, naţionale sau religioase. Multe dintre ele provin şi din partea persoanelor cu dizabilităţi, ale organizaţiilor feministe, ale persoanelor cu stiluri de viaţă neconvenţionale ș.a.

Multiculturalismul este teoria care susţine că statele multiculturale trebuie să ducă o politică de acomodare – şi nu doar una de asimilare sau neutralitate – a diferenţelor culturale. Politica de acomodare culturală este necesară pentru a asigura bunăstarea şi demnitatea minorităţilor culturale care trăiesc pe teritoriul unui stat. Prosperitatea şi demnitatea persoanelor depind în mod decisiv de cultura pe care o împărtăşesc şi de statutul pe care această cultură îl are în cadrul societăţii în care trăiesc. Prin urmare, numai o politică de acomodare culturală le conferă inclusiv celor care au o capacitate limitată de a se integra sau nu vor să se integreze în cultura majoritară oportunitatea de a-şi păstra demnitatea şi respectul de sine.

Principalul rival al multiculturalismului este asimilaţionismul naţionalist. Conform acestei teorii, statele multiculturale nu ar trebui să ducă o politică de acomodare, ci doar una de omogenizare culturală; mai precis, doar o politică de asimilare sau integrare a minorităţilor culturale în cadrul culturii majoritare. Numai această politică integraționistă ar trebui promovată şi susţinută de către stat. Asimilaţioniştii îşi apără poziţia în mai multe moduri, însă unul dintre cele mai importante argumente aduse în favoarea acesteia este argumentul că existenţa unei culturi naţionale comune este o condiţie sine qua non a stabilităţii, solidarităţii şi coeziunii între membrii unei societăţi.

Multiculturaliştii contestă, însă, această teză a asimilaţioniştilor. În opinia lor, multiculturalitatea nu reprezintă neapărat o ameninţare la adresa stabilităţii, solidarităţii şi coeziunii sociale, pentru că acestea pot fi cimentate, spre exemplu, şi de simţul de apartenenţă la o comunitate politică, de faptul că cetăţenii se identifică în instituţiile majore şi practicile centrale ale acestei comunităţi şi se „simt acasă” în cadrul ei. În plus, cred unii multiculturalişti, asimilaţionismul este contrar exigenţelor ospitalităţii sau, cel puţin în anumite cazuri, ale dreptăţii sociale. În orice caz, el poate conduce la izbucnirea unor conflicte sociale, de vreme ce multe dintre minorităţile culturale nu doresc să fie asimilate, ci, dimpotrivă, doresc să-şi păstreze propria lor identitate.

În afara acestor două teorii politice – multiculturalismul sau asimilaționismul –, există și o a treia teorie cu privire la raportul dintre minorități și majoritate. Este vorba de neutralismul sau imparţialismul liberal. Potrivit acestuia, politica adecvată sau dezirabilă în cadrul statelor multiculturale este aceea a neutralismului cultural al statului. Deşi trebuie să tolereze diferenţa culturală în spaţiul privat (atâta vreme cât aceasta nu e în contradicţie cu valorile şi principiile liberal-democratice), statul nu trebuie să promoveze sau să favorizeze public nici una dintre culturile prezente pe teritoriul său, fie ele majoritare sau minoritare. Multiculturaliştii care se opun acestei politici aduc drept argument împotriva ei teza că neutralismul este, de fapt, un ideal imposibil de pus în practică. Altfel spus, nici un stat nu ar putea respecta cerinţa neutralităţii culturale, chiar dacă şi-ar dori acest lucru, de vreme ce, spre exemplu, nici un stat nu poate evita să decidă ce limbă sau ce limbi vor fi utilizate oficial în cadrul instituţiilor sale.

X. SERVICII SOCIALE

Legea asistenţei sociale nr. 292/2011 este actul normativ care stabileşte cadrul de funcţionare a sistemului de asistenţă socială din România.

Potrivit acestei legi, serviciile sociale reprezintă activitatea sau ansamblul de activităţi realizate pentru a răspunde nevoilor sociale, precum şi celor speciale, individuale, familiale sau de grup, în vederea depăşirii situaţiilor de dificultate, prevenirii şi combaterii riscului de excluziune socială, promovării incluziunii sociale şi creşterii calităţii vieţii.

Serviciile sociale pot fi abordate după mai multe criterii.

(1) După scopul lor, serviciile sociale pot fi clasificate în: servicii de asistenţă şi suport pentru asigurarea nevoilor de bază ale persoanei, servicii de îngrijire personală, de recuperare/reabilitare, de inserţie/reinserţie socială etc.

(2) După categoriile de beneficiari, serviciile sociale se clasifică în: servicii sociale destinate copilului şi/sau familiei, persoanelor cu dizabilităţi, persoanelor vârstnice, victimelor violenţei în familie, persoanelor fără adăpost, persoanelor cu diferite adicţii, respectiv consum de alcool, droguri, alte substanţe toxice, internet, jocuri de noroc etc., victimelor traficului de persoane, persoanelor private de libertate, persoanelor sancţionate cu măsură educativă sau pedeapsă neprivativă de libertate aflate în supravegherea serviciilor de probaţiune, persoanelor cu afecţiuni psihice, persoanelor din comunităţi izolate, şomerilor de lungă durată, precum şi servicii sociale de suport pentru aparţinătorii beneficiarilor.

(3) După regimul de asistare, distingem:

a) servicii cu cazare, pe perioadă determinată sau nedeterminată: centre rezidenţiale, locuinţe protejate, adăposturi de noapte etc.;

b) servicii fără cazare: centre de zi, centre şi/sau unităţi de îngrijire la domiciliu, cantine sociale, servicii mobile de acordare a hranei, ambulanţa socială etc.

(4) După locul de acordare, serviciile sociale se asigură:

a) la domiciliul beneficiarului;

b) în centre de zi;

c) în centre rezidenţiale;

d) la domiciliul persoanei care acordă serviciul;

e) în comunitate.

(5) După regimul juridic al furnizorului, serviciile sociale pot fi organizate ca structuri publice sau private.

(6) După regimul de acordare serviciile se acordă în regim normal şi regim special:

a) servicii acordate în regim de accesare, contractare şi documentare uzuale;

b) servicii acordate în regim special cu eligibilitate şi accesibilitate extinsă, care vizează măsurile preventive care se oferă în regim de birocraţie redusă şi un set de servicii sociale, care vor fi accesate de beneficiari doar în condiţiile păstrării anonimatului, respectiv de persoane dependente de droguri, alcool, prostituate, victimele violenţei în familie etc. Serviciile acordate în regim special pot fi furnizate fără a încheia contract cu beneficiarii;

c) categoria serviciilor acordate în regim special este reglementată prin lege specială.

Legea nr. 292/2011 reglementează acordarea asistenţe sociale persoanelor cu dizabilităţi, astfel:

ART. 79

(1) Promovarea şi respectarea drepturilor persoanelor cu dizabilităţi reprezintă o obligaţie pentru autorităţile statului, pentru toate persoanele juridice de drept public şi privat, precum şi pentru toţi cetăţenii din România.

(2) Statul, prin autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, are obligaţia de a asigura măsurile specifice de protecţie şi de asistenţă socială, în conformitate cu nevoile particulare ale persoanelor cu dizabilităţi, precum şi în funcţie de situaţia familială şi socio-economică a acestora.

(3) În baza principiului asigurării de oportunităţi egale, autorităţile publice competente au obligaţia să asigure toate măsurile necesare destinate persoanelor cu dizabilităţi în scopul:

a) accesului nemijlocit şi neîngrădit la educaţie, sănătate, ocupare, justiţie, precum şi la toate tipurile de servicii publice de interes general şi servicii sociale;

b) facilitării participării active la viaţa comunităţii din care face parte persoana şi a societăţii în general.

(4) O componentă prioritară a protecţiei persoanelor cu dizabilităţi priveşte asigurarea şi facilitarea accesului la programe de abilitare/reabilitare, dispozitive medicale destinate recuperării unor deficienţe organice sau funcţionale, precum şi la echipamente tehnice asistive care să faciliteze viaţa de zi cu zi a persoanelor cu dizabilităţi, activităţile lor de studiu şi cele profesionale.

ART. 80

(1) Pentru protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilităţi, autorităţile publice au obligaţia să includă nevoile speciale ale acestei categorii de persoane în toate politicile publice, strategiile şi programele de dezvoltare regională, judeţeană sau locală, precum şi în programele guvernamentale.

(2) Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, precum şi orice persoană juridică de drept public sau privat au obligaţia de a asigura servicii de informare şi documentare accesibile persoanelor cu dizabilităţi.

ART. 81

(1) Persoanele cu dizabilităţi, în funcţie de nivelul deficienţei, gradul de afectare a funcţiilor şi a structurilor organismului, factorii de mediu şi personali, incapacitatea manifestată se încadrează în grade de dizabilitate, reglementate prin legile speciale.

(2) În funcţie de gradul de dizabilitate, precum şi, după caz, de dificultăţile familiale şi socio-economice, persoanele cu dizabilităţi beneficiază de alocaţii, indemnizaţii şi facilităţi, precum şi de alte forme de sprijin financiar şi în natură.

(3) Persoanele cu dizabilităţi beneficiază de o alocaţie lunară în scopul susţinerii necesităţilor zilnice de viaţă, precum şi de o indemnizaţie de îngrijire în vederea asigurării îngrijirii personale, acordate în funcţie de gradul de dizabilitate şi în condiţiile stabilite prin legile speciale.

(4) Pentru persoanele cu afectare gravă a capacităţii de muncă, alocaţia prevăzută la alin. (3) se acordă doar în funcţie de gradul de dizabilitate al acestora.

(5) Persoanele adulte, în funcţie de gradul de dizabilitate, pot beneficia, în condiţiile legii, de facilităţi fiscale şi alte facilităţi, precum şi de credite a căror dobândă se suportă din bugetul de stat pentru achiziţionarea de autovehicule şi pentru adaptarea locuinţei conform nevoilor individuale.

ART. 82

Persoanele infectate cu HIV sau bolnave de SIDA, copii şi adulţi, au dreptul la o indemnizaţie lunară de hrană destinată asigurării unei alimentaţii corespunzătoare în completarea tratamentului de specialitate cu medicamente antiretrovirale.

ART. 83

(1) Persoana cu dizabilităţi are dreptul, în baza evaluării socio-psiho-medicale, la servicii sociale organizate şi acordate în condiţiile legii.

(2) Serviciile sociale adresate persoanelor cu dizabilităţi se acordă la domiciliu, în centre rezidenţiale sau în centre de zi, proiectate şi adaptate nevoilor individuale ale persoanei asistate.

ART. 84

(1) Autorităţile administraţiei publice locale au responsabilitatea organizării şi finanţării sau cofinanţării serviciilor sociale adecvate nevoilor speciale de îngrijire, asistare, educare şi formare, recuperare/reabilitare, inserţie/reinserţie socială ale persoanelor cu dizabilităţi, în conformitate cu strategiile naţionale, strategiile judeţene şi planurile anuale proprii de acţiune.

(2) Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a monitoriza situaţia tuturor persoanelor cu dizabilităţi care au domiciliul sau reşedinţa pe aria lor teritorială şi de a întreprinde toate demersurile în vederea facilitării reintegrării sociale a acestora în comunitate şi a inserţiei pe piaţa muncii.

(3) În vederea asigurării continuităţii măsurilor de protecţie, de asistare şi îngrijire, autorităţile administraţiei publice locale instituie măsuri specifice de realizare a tranziţiei tânărului cu dizabilităţi din sistemul de protecţie a copilului în sistemul de protecţie a persoanelor adulte cu dizabilităţi.

ART. 85

(1) Evaluarea socio-psiho-medicală a persoanei cu dizabilităţi în vederea încadrării într-un grad de dizabilitate şi stabilirii nevoilor de îngrijire personală se realizează de personal de specialitate din cadrul organismelor de evaluare, constituite conform legii.

(2) Serviciile de îngrijire personală la domiciliu sau recomandarea de internare într-un centru rezidenţial se înscriu în programul individual de reabilitare şi integrare socială, elaborat în urma evaluării prevăzute la alin. (1).

ART. 86

(1) Persoana cu dizabilităţi beneficiază de servicii de îngrijire personală la domiciliu, acordate de către îngrijitori formali sau informali.

(2) Îngrijitorii informali şi formali beneficiază de facilităţi şi servicii de suport, reglementate prin legislaţia specială.

ART. 87

(1) Persoana cu dizabilitate gravă, în funcţie de natura deficienţei şi de specificul nevoilor de îngrijire, poate fi asistată şi îngrijită la domiciliu de un membru de familie angajat în calitate de îngrijitor formal, în condiţiile prevăzute de lege.

(2) Persoana cu dizabilităţi optează între indemnizaţia de îngrijire şi serviciile acordate de îngrijitori formali.

ART. 88

Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a asigura, cu prioritate, servicii de îngrijire la domiciliu destinate persoanelor cu dizabilităţi, precum şi în centre de zi adaptate nevoilor acestora, cum ar fi: centre de recuperare/readaptare, centre de inserţie/reinserţie socială, centre de socializare, centre de terapie ocupaţională şi alte terapii speciale, centre de asistare şi îngrijire pe timpul zilei, ateliere protejate/unităţi protejate, şi altele asemenea, potrivit atribuţiilor stabilite prin legile speciale.

ART. 89

(1) Admiterea persoanelor cu dizabilităţi în centre rezidenţiale se realizează numai în cazul în care asistarea, îngrijirea, recuperarea sau protecţia acestora nu se pot realiza la domiciliu ori în cadrul centrelor de zi organizate în comunitate.

(2) Principalele categorii de centre rezidenţiale pentru persoane cu dizabilităţi care asigură găzduire pe perioadă nedeterminată sau determinată sunt:

a) centre de îngrijire şi asistenţă;

b) centre de recuperare şi reabilitare;

c) centre de integrare prin terapie ocupaţională;

d) centre respiro/centre de criză;

e) locuinţe protejate.

ART. 90

(1) Persoanele adulte cu dizabilităţi asistate în centre rezidenţiale sau susţinătorii legali ai acestora, în funcţie de veniturile personale ale persoanelor cu dizabilităţi, au obligaţia de a plăti o contribuţie lunară de întreţinere, stabilită în condiţiile legii.

(2) Persoanele cu dizabilităţi care nu au venituri şi nici susţinători legali care să datoreze întreţinerea acestora sau ale căror venituri nu permit asigurarea contribuţiei lunare sunt asistate gratuit, costurile aferente fiind susţinute din bugetele locale sau judeţene.

ART. 91

(1) În vederea asigurării evaluării, orientării, formării şi reconversiei profesionale a persoanelor cu dizabilităţi, autorităţile administraţiei publice centrale şi locale au obligaţia să organizeze şi să dezvolte servicii sociale integrate cu servicii şi măsuri specifice de stimulare a ocupării.

(2) Persoanele juridice de drept public sau privat, în calitate de angajatori au obligaţia de a crea toate condiţiile necesare dobândirii şi menţinerii unui loc de muncă, precum şi pentru promovarea profesională a persoanei cu dizabilităţi.

(3) Angajarea persoanei cu dizabilităţi se realizează pe piaţa liberă a muncii, la domiciliu şi în forme protejate, respectiv loc de muncă protejat şi unităţi protejate, reglementate prin legislaţia specială.

(4) Angajatorii persoanelor cu dizabilităţi beneficiază de facilităţi fiscale, precum şi de alte drepturi acordate în condiţiile legii.

BIBLIOGRAFIE

Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 10 de septembrie 1948

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, adoptată de guvernele membre ale Consiliului Europei la 4 noiembrie 1950

Convenția privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998

Carta Drepturilor Fundamentale A Uniunii Europene, 2010

Convenția cu privire la Drepturile Copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989

Prof. univ. dr. Edward T. Jennings Jr., „Cele mai bune practici în administrația publică. Cum le recunoaștem? Cum le putem folosi?”, în Administrație și Management Public nr. 9/2007, http://www.ramp.ase.ro/_data/files/articole/9_01.pdf

Buna guvernare la români. Principii, metodologie și studii de caz, broșură realizată de Asociația Pro Democrația, Centrul de Resurse pentru participare publică și Agenția de Monitorizare a Presei, http://www.ce-re.ro/upload/publicatie%202.pdf

Berghian Ana-Maria, Drepturile și libertățile fundamentale ale omului, http://www.uab.ro/reviste_recunoscute/reviste_drept/annales_10_2007/berghean_ro.pdf

Manual de drept european privind nediscriminarea, Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, 2010

http://fra.europa.eu/sites/default/files/fra_uploads/1510-FRA_CASE_LAW_HANDBOOK_RO.pdf

Manual anti-discriminare, Centrul de Resurse Juridice

http://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&frm=1&source=web&cd=1&ved=0CB8QFjAA&url=http%3A%2F%2Fwww.crj.ro%2Fdownload.php%3FfileID%3Dphpn548fa.pdf&ei=Go_cVKP2CoaBU5Xlg_gF&usg=AFQjCNHl8w2V3ni7OT8c4NpNSA-SX4zNSw&bvm=bv.85761416,d.bGQ

Ghidul Legii generale a egalității de tratament. Explicații și exemple privind Legea generală a egalității de tratament

http://www.antidiskriminierungsstelle.de/SharedDocs/Downloads/DE/publikationen/Wegweiser/agg_wegweiser_rumaenisch.pdf?__blob=publicationFile

Ghid pentru promovarea egalității între femei și bărbați pe piața muncii

https://www.senat.ro/UploadFisiere%5C106d721d-55e0-4283-ad91-45926e1b1b64%5Cghid-egalitate-de-sanse-anofm-ifi.pdf

Ghid privind democrația participativă: în Bulgaria și România, Consiliul Europei 2006

http://books.google.ro/books?id=Up7Km9-F8BAC&pg=PA11&lpg=PA11&dq=ghid+democratie+participativa&source=bl&ots=yF3hFjNM4y&sig=fPmqSaId9GhtgkAYIl7bUgjRM_Q&hl=en&sa=X&ei=eHSZU4SiHJKP4gTjjYCQBw&ved=0CB0Q6AEwAA#v=onepage&q=ghid%20democratie%20participativa&f=false

Studiu la nivel naţional cu privire la implementarea ordinului de protecţie – Legea 25 din 2012 http://www.centrulfilia.ro/images/PDF/studiu%20monitorizare%20ordine%20de%20protectie%202013.pdf

Ghid servicii pentru persoanele cu handicap, Asociația de Sprijin a Copiilor Handicapați fizic – România în parteneriat cu Caritas

http://www.scoalaparintilor.ro/ghid_servicii/Ghidul_Serviciilor_pentru_Persoane_cu_Handicap.pdf

Raport național privind egalitatea de șanse între femei și bărbați

Transparența prin comunicare, Asociația pentru Integrare Civică Euro-Atlantică

Transparența decizională în România anului 2007, Asociația Pro Democrația

http://www.apd.ro/publicatie.php?id=32